18 Dec

Căi procedurale pentru recuperarea creanțelor pe cale judiciară. Care sunt opțiunile creditorului

by In: Articole - 0 Comment

Apariția virusului COVID-19 a determinat creare unei puternice instabilități și insecurități în plan economic, atât la nivel național, cât și la nivel mondial.

Instabilitatea și insecuritatea economică a fost determinată în principal de măsurile luate de autoritățile competente ale statului pentru a încerca stoparea răspândirii virusului, dintre care amintim restrângerea libertății de mișcare a persoanelor, închiderea activității unor anumite categorii de operatori economici, impunerea unor măsuri de carantinare și izolare, etc..

Însă, toate aceste măsuri au produs consecințe economice extrem de nefavorabile și au afectat în mod negativ relațiile comerciale dintre partenerii contractuali, unii intrând chiar și în incapacitate temporară de plată.

În aceste condiții, în lipsa unei executări voluntare a obligației de plată, creditorul se vede nevoit de a apela la forța de constrângere a statului pentru a-și recupera creanța sa pe cale judiciară.

În funcție de izvorul, natura și cuantumul creanței creditorul are la îndemână următoarele opțiuni pentru a-și realiza cu succes dreptul de creanță împotriva debitorului său.

 

  1. PROCEDURA ORDONANȚEI DE PLATĂ

Una din procedurile judiciare de care creditorul se poate folosi pentru a-și recupera creanța pe care o deține împotriva debitorului său este procedura ordonanței de plată.

Utilizarea procedurii ordonanței de plată este justificată de existența unor avantaje  incontestabile precum:

  • caracterul urgent al procedurii – termenele acordate de instanță pentru soluționarea unui astfel de litigiu sunt mai scurte decât cele acordate într-un litigiu inițiat potrivit procedurii de drept comun;

 

  • cuantumul fix al taxei judiciare de timbru – indiferent de cuantumul pretenției cu care a fost învestită instanța, se va plăti o taxă judiciară de timbru într-un cuantum fix de 200 lei pe fiecare fază procesuală;

 

  • caracterul executoriu al hotărârii – hotărârea pronunțată în primă instanța poate fi pusă direct în executare, chiar dacă a fost atacată de către partea adversă.

Potrivit art. 1014 C.proc.civ domeniul de aplicare al procedurii ordonanței de plată se circumscrie „creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.”

Astfel cum rezultă din textul de lege enunțat, pentru admisibilitatea cererii de ordonanță de plată trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:

  1. Creanța trebuie să rezulte dintr-un contract constatat printr-un înscris ori să fie determinată potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege

Domeniul de aplicare al ordonanței de plată este limitat doar la acele creanțe rezultate dintr-un contract în mod valabil încheiat ori la creanțe determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris. În toate cazurile instrumentul probator al creanței trebuie însușit de părți prin semnătură.

In ipoteza în care contractul, statutul, regulamentul sau orice alt înscris ce constituie izvor al raporturilor juridice nu este constatat printr-un înscris ori înscrisul nu este însușit de ambele părți prin semnătură, procedura ordonanței de plată este exclusă.

Nu de puține ori creanța creditorului ia naște ca urmare a prestării unor servicii sau livrării de bunuri la simpla comanda a debitorului, fără încheierea unui contract în formă scrisă care să reglementeze în mod detaliat raporturile juridice dintre părți.

În această ipoteză, de cele mai multe ori singurele înscrisuri doveditoare ale creanței pot fi corespondențele dintre părți, dovada prestării serviciilor și factura emisă de creditor care determină cuantumul creanței.

Cu privire la această situație particulară, practica instanțelor de judecată este una constantă, în sensul că în lipsa unui contract însușit de părți prin semnături, cererea de ordonanță de plată formulată de creditor nu poate fi primită.

  1. Creanța trebuie să constea în plata unei sume de bani

Nu orice creanțe pot fi valorificare pe calea procedurii ordonanței de plată, ci doar acelea al căror obiect constă în mod exclusiv în plata unei sume de bani.

In situația în care obiectul creanței constă într-o altă obligație decât plata unei sume de bani (predarea unor bunuri, prestare unui serviciu, etc.) și în acest caz procedura ordonanței de plată este inadmisibilă, fiind necesară parcurgerea procedurii de drept comun.

  1. Creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă

Caracterul cert al creanței presupune că are o existență neîndoielnică, care rezultă chiar din însuși înscrisul ce constituie izvorul creanței.

Creanța este lichidă atunci când are un cuantum determinat sau când înscrisul constatator al creanței cuprinde cel puțin elementele pe baza cărora creanța să poată fi determinată.

Exigibilitatea creanței presupune că aceasta să fie ajunsă la scadență. Cu alte cuvinte, este necesar ca debitorul să fi depășit termenul de plată agreat cu creditorul.

  1. Justa soluționare a cauzei să presupună administrarea unui probatoriu simplificat

Ordonanța de plată este o procedură specială prin care instanța se pronunță asupra fondului dreptului dedus judecății, însă doar prin administrarea unui probatoriu simplificat, respectiv exclusiv doar prin administrarea probei cu înscrisuri.

Potrivit art. 1021 alin. (1) teza I C.proc.civ „Dacă debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă contestaţia este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor. ”

În ipoteza în care debitorul contestă creanța pretinsă de creditor, iar pentru verificarea apărărilor formulate de debitor instanța apreciază ca fiind necesară administrarea altor probatorii în afară de înscrisuri, atunci cererea de ordonanță de plată se va respinge.

Potrivit art. 1021 alin. (2) C.proc.civ „Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanța va respinge cererea creditorului privind ordonanța de plată prin încheiere.”

Așadar, parcurgerea ordonanței de plată nu este recomandată pentru recuperarea unor creanțe ce derivă din raporturi juridice complexe, unde pentru corecta și completa lămurire a situației de fapt ar fi necesară administrarea unor probatorii complexe precum expertize, martori, interogatorii, etc.

În concret, apreciem inoportună parcurgerea procedurii ordonanței de plată pentru recuperarea unor creanțe de derivă dintr-un contract de lucrări de construcții ori din alte raporturi juridice unde se poate anticipa că partea adversă ar putea opune apărări a căror verificare ar impune administrarea altor probe decât înscrisurile

 

  1. PROCEDURA CERERILOR DE VALOAREA REDUSĂ

Daca nu sunt îndeplinite condițiile pentru parcurgerea procedurii ordonanței de plată, atunci creditorul poate apela la o altă procedură specială, respectiv procedura cu privire la cererile cu valoare redusă reglementată de C.proc.civ. la art. 1026-1033.

Similar ca și în cazul ordonanței de plată, avantajele parcurgerii procedurii cererii de valoare redusă sunt:

  • caracterul executoriu al hotărârii – hotărârea este susceptibilă de executare silită chiar dacă a fost atacată de către partea adversă;

 

  • cuantumul redus al taxei judiciare de timbru – 50 lei pentru creanțe ce nu depășesc 2.000 lei și 200 lei pentru creanțe ce depășesc valoarea de 2.000 lei;

 

Pentru admisibilitatea unei cereri întemeiată pe dispozițiile privind cererile de valoare redusă trebuie îndeplinite anumite condiții speciale cu privire la:

  1. Valoarea creanței

Pe calea acestei proceduri nu pot fi pretinse creanțe a căror valoarea să depășească suma de 10.000 lei.

Determinarea valorii obiectului cererii va fi calculată doar prin raportare la capătul principal de cerere, prin excluderea dobânzilor, penalităților sau a altor accesorii;

 

  1. Natura dreptului de creanță dedus judecății

Ca regulă generală, cererea de valoare redusă poate fi formulată pentru valorificarea oricărui drept de creanță indiferent de natura sau izvorul acestuia.

Cu toate acestea, potrivit art. 1026 alin. (2) și alin.(3) C.proc.civ aplicabilitatea acestei proceduri speciale este exclusă în materie fiscală, vamală sau administrativă, în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice și nici cererilor referitoare la:

  1. a) starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice;
  2. b) drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie;
  3. c) moştenire;
  4. d) insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare;
  5. e) asigurări sociale;
  6. f) dreptul muncii;
  7. g) închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani;
  8. h) arbitraj;
  9. i) atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.

 

Dincolo de condițiile de admisibilitatea impuse pentru cererile de valoare redusă, legiuitorul a stabilit și condiții de admisibilitate cu privire la administrarea probatoriului în această procedură.

Spre deosebire de ordonanța de plată, unde este admisibilă exclusiv proba cu înscrisuri, în cazul cererii de valoare redusă instanța poate încuviința în principiu orice alte probe (martori, interogatoriu). Singura limitare impusă de legiuitor cu privire la admisibilitatea probelor în această procedură constă în aceea ca administrarea probei solicitate să nu fie excesiv de oneroasă în raport de valoarea obiectului cererii principale.

Astfel, potrivit art. 1030 alin. (9) C.proc.civ teza II „Nu vor fi însă încuviinţate acele probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale”

Așadar, procedura cererilor de valoare redusă prezintă anumite similitudini cu procedura cererii de ordonanță de plată, principalele avantaje pentru folosirea acestei proceduri fiind (i) cuantumul redus al taxei judiciare de timbru și (ii) admisibilitatea unor categorii de probe mai extinse  decât în cadrul ordonanței de plată.

 

  • PROCEDURA DE DREPT COMUN

În măsura în care din cauza complexității raportului juridic litigios nu se poate urma nici procedura ordonanței de plată, nici procedura privind cererile de valoare redusă, atunci creditorul are deschisă calea parcurgerii procedurii de drept comun prin formularea unei acțiuni în pretenții îndreptată împotriva debitorului.

Temeiul acțiunii în pretenții promovate de creditor poate avea fie natură contractuală, fie natură delictuală, neexistând limitări speciale cu privire la admisibilitatea unei astfel de cereri, precum în cazul procedurii ordonanței de plată sau al procedurii cererilor de valoare redusă.

Izvorul pretenției creditorului este reprezentat de raportul juridic concret ce a luat naștere între parți ca urmare a manifestării lor de voință.

În conținutul raportului juridic al părților intră dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației precum și îndatorirea debitorului de a avea o conduită corelativă dreptului de creanță al creditorului.

Parcurgerea procedurii de drept comun prezintă o serie de avantaje și dezavantaje pe care le vom prezenta în continuare

Avantajele parcurgerii procedurii de drept comun

  • inexistența unor condiții speciale de admisibilitate a acțiunii în pretenții, cum ar fi natura raportului juridic dedus judecății, valoarea pretențiilor solicitate, etc.;

 

  • admisibilitatea unui probatoriu extins, neexistând limitări speciale sub acest aspect cum este în cazul cererii de ordonanță de plată, unde este admisibilă exclusiv proba cu înscrisuri sau în cazul cererii de valoarea redusă unde nu sunt admisibile probele a căror administrare presupune o valoarea disproporționată în raport de valoarea cererii principale;

 

  • existența a trei faze procesuale – spre deosebire de procedurile speciale enunțate, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu apel, iar hotărârea pronunțată în apel poate fi atacată cu recurs.

 

Dezavantajele parcurgerii procedurii de drept comun:

  • cuantumul ridicat al taxei judiciare de timbru – spre deosebire de cele două proceduri speciale prezentate, în cazul procedurii de drept comun taxa judiciară de timbru se plătește în funcție de valoarea pretențiilor cu care a fost învestită instanța;

 

  • durata crescută de soluționare a cauzei – care poate fi determinată de complexitatea ridicată a cauzei, de necesitatea administrării probatoriilor solicitate de părți, de posibilitatea introducerii unor cereri incidentale care să se grefeze pe cererea introductivă;

 

  • lipsa caracterului executoriu al hotărârii pronunțate în primă instanță – spre deosebire de procedura ordonanței de plată ori procedura cererilor de valoarea redusă, hotărârea poate fi pusă în executare silită doar după ce a rămas definitivă;

 

În concluzie, pentru a-și realiza creanța împotriva debitorului, creditorul are deschisă calea celor 3 căi procedurale. Stabilirea în concret a procedurii pe care creditorul trebuie să o urmeze se realizează în funcție de natura și particularitățile raportului juridic dintre părți, de cuantumul creanței, însă  va fi necesară și anticiparea eventualelor apărări pe care debitorul ar putea să le formuleze în viitorul litigiu.

 

 

By av.Cătălin Lupașcu